Un vâjâit pribeag stăpunge
Străvechea lumii rânduire,
Şi mă trezesc în altă viaţă,
Sperând la altă fericire.
Dar gândul se loveşte de alte vreri meschine
Ce seacă viaţa-n noi, crezând că ne fac bine,
Iar sufletul de lupte şi zbucium e sleit;
Nu mai vrea mărginire, visează infinit!
Şi mii de spirite în templu se zbat cumplit ca să nu moară
Şi mii de minţi încătuşate de-a veacurilor lor povară
Visează evadarea, că Dante Paradisul,
Cu raza judecăţii scrutând iar necuprinsul.
Dar în zadar e totul, căci legea ne striveşte,
Ne lasă fără glasuri, şi sfidător priveşte
La cei ce o înfruntă şi vor să-şi facă-un nume,
Nesocotind pedeapsa că sunt pe ASTA lume!
* Aceasta poezie a aparut in nr. 63 al ziarului "Acasa", Toronto, Canada
